Charlemagne, de profesie împărat franco-german, a lăsat memoriei Occidentului imaginea unui războinic fără răgaz, combinată cu cea a unui exigent om de cultură creştină. Se spune că nu tolera erorile de ortografie din textele clerului, şi asta într-o epocă în care nesiguranţa privind aspectul scris trebuie să fi fost covârşitoare. “Minusculele carolingiene” au reprezentat un salt în privinţa lizibilităţii textului – până la el (vorbim despre a doua jumătate a secolului VIII, o domnie care a ţinut 46 de ani) se scria doar cu majuscule. Ne-a lăsat, în comunicările de cancelarie, aforisme subtile precum: “O acţiune dreaptă este superioară cunoaşterii, dar pentru a face ceea ce este drept, trebuie multă cunoaştere.”
A fost un Marc Aureliu al creştinătăţii medievale, dar n-a ezitat să dea legi prin care să condamne la moarte pe cei care încalcă rânduiala postului “din dispreţ pentru religia creştină”. Pe saxoni i-a convertit la creştinism cu forţa, oferindu-le alternativa condamnării la moarte. I se atribuie cel mai mare masacru în numele crucii: 4500 de bărbaţi saxoni care au refuzat să se lepede de legea lor. Şi nu era deloc un ipocrit atunci când formula: “Dacă aş avea doisprezece clerici atât de învăţaţi şi de desăvârşiţi ca Sfântul Jerome si Fericitul Augustin…”. Contemporanii n-au ezitat să-l numească “Împăratul cel Mare şi ortodox”.
