07 02 23

EXCLUSIV

- PUBLICITATE -spot_img

Paștele în întuneric

- PUBLICITATE -spot_img

book dumescu

A trecut și Paștele. De data asta televiziunile l-au celebrat ”cum se cuvine”. Au fost prezente peste tot: în mulțime, catedrale și pe lângă ele, au ieșit în întâmpinarea credincioșilor cu nelipsitele întrebări perfect tâmpe. O veselie generală din simplul motiv că oamenii uită mult prea repede. Și se comportă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Au trecut cu vederea umilința la care au fost supuși, preferând să meargă acum alături de marea masă ”să ia lumină”.

Lumină care în urmă cu doi ani nu a existat. Oamenii au stat docili în case, ascunși după uși și perdele, pentru că președintele nostru ne anunțase, plin de empatie, că dacă vom avea sărbători, după implicit vor veni și sacii. Știți voi, ăia negrii, la care nu s-a renunțat nici până în sfântă zi de azi. Ca atare ”Hristos a înviat” a fost înclocuit de mult mai pragmaticul ”sărbători în siguranță”, iar ”Adevărat a înviat” cu ”și multă sănătate”. Lumina a fost dusă de polițiști cu mănuși pe mâini și predată, evident de la distanță, câtorva oameni aleși pur întâmplător. Armata a participat și ea activ la tot acest nou ritual ortodox în care singurii cu acces în biserică au fost Părintele și clopotarul. ”Veniți de luați lumină” se adresa celor închiși în case, izolați de familii și tradiții vechi de sute de ani. Paștele acasă a devenit un brand de țară și absolut toată lumea s-a pliat pe dicton.

Cum ați putut? Recitind scenariul de mai sus cu poliție și armată pe străzi în loc de oameni și lumină, cu teroarea venită din toate părțile și frică sădită la tot pasul, mi se pare că nu există umilință mai mare. Oamenilor le-a fost acoperit chipul după niște criterii medicale extrem de dubioase, iar apoi creierul a fost învăluit de un batic mediatic foarte bine pus la punct. Străzi goale, oameni abătuți, spaimă, depresie, tristețe, un gri fără de margini. Suntem ființe vii și prin definiție avem nevoie de contact uman, de îmbrățișări, de seninătate. Interzise și ele, la rândul lor, la fel ca sărbătoarea în sine.

Ce s-a schimbat totuși între timp? De ce am dat jos lacătul de pe biserici, dar am mai ținut călușul în gura oamenilor încă doi ani de zile? De ce oamenii s-au putut bucura acum, în fix aceeași pandemie – doar că având acum o nouă definiție la dosar – și nu au putut-o face și în urmă cu doi ani? Am intrat în biserici oficial închise, m-am închinat și am sărutat icoane. Am fost la mama la cimitir când era restricționat până și accesul la cei plecați dintre noi. Așa cum eu am putut face toate astea, fiecare dintre voi a avut această opțiune. Doar că ați preferat să țineți capul jos. Să vă supuneți. Să fiți lași, lipsiți de coloană, cu gândul la cea nouă pe care v-a promis-o statul atunci când toate astea se termină.

Ghiciți ce? Nimic nu se va mai opri de acum. Pentru că ați permis de prima oară. Ați fost cei mai buni din laborator, totul a decurs ca la carte. Iar acum, chiar dacă dați foile, e prea târziu. Povestea a fost scrisă demult, iar voi veți rămâne captivi între coperțile ei dubioase. Când totul putea fi atât de simplu…

Citește articole de Patricia-Dorli Dumescu și pe Facebook CLICK AICI 

Patricia-Dorli Dumescu s-a născut în Arad pe 17 ianuarie 1981. Olimpică națională la limba germană, a absolvit Facultatea de Litere din Timișoara, s-a jucat cu un Masterat în Studii Americane și cu ideea de New Orleans. Are un doctorat în Studii Postcoloniale despre care puteți întreba oricând cu drag și al cărui link îl găsiți aici. E lector universitar și își iubește studenții din toate motivele corecte. Scrie studii culturale, eseistică, se joacă prin imagini de artă și reprezentări ale sinelui. Pentru dumneavostră, întotdeauna cu un gând bun.

 

- PUBLICITATE -spot_img
- PUBLICITATE -spot_img
Urmărește-ne
16,985FaniÎmi place
2,458CititoriConectați-vă
61,453AbonațiAbonați-vă
Recomandare
- PUBLICITATE -spot_img
- PUBLICITATE -spot_img