Am citit versurile astea cu mult timp în urmă. Parfumul lor mi-a rămas undeva, într-un ungher de suflet, împreună cu multe alte mii de versuri, salvatoare și prețioase ca umbra-n deșert. După mulți ani le-am căutat din nou, fără să le mai găsesc, fără să reușesc să-mi amintesc autorul. Le-am căutat pentru că niciodată n-au fost mai actuale, niciodată cuvintele n-au fost mai lipsite de putere decât astăzi. Niciodată „te iubesc” n-a fost mai limfatic, niciodată “minunat”, “prietenie”, “extraordinar” n-au sunat mai bine a tinichea. Niciodată războiul sau pacea, sănătatea sau boala, adevărul sau minciuna n-au fost mai ușor de confundat, niciodată mistificarea n-a găsit un teren mai prielnic. Niciodată n-au umblat nepedepsiți prin lume mai mulți profeți mincinoși.

Și totul a plecat de la cuvinte. Folosite fără discernământ, oriunde și de către oricine, în vremurile astea în care orice expertiză autentică primește instantaneu șuturi în fund de la semidoctismul agresiv. Și-n care mult visata libertate de expresie miroase a haos, democratizarea opiniei a aruncat orice adâncime în derizoriu, iar nonvaloarea s-a cocoțat în capul valorii și câștigă de acolo orice concurs de răcnete autoadmirative.

Până la urmă am găsit poezia pierdută, într-un volum al Anei Blandiana. Poetă pe care am cunoscut-o în trecere, cu mulți ani în urmă, și am facut chiar parte împreună dintr-un proiect, prea idealist ca să aibă vreo șansă.

Însă peste ani a rămas poezia asta. Ca un avertisment că gustul dulce al cuvintelor poate fermenta și se poate transforma în oțet. Ca o inculpare mută a selfie-urilor la kilogram, într-un timp în care tot mai puțini privitori prin lentilă își amintesc aroma inegalabilă a fotografiilor cu zimți.